Fericirea nu-i cool, dar merită s-o păstrezi

E la modă să fii nefericit, nu ştiu dacă aţi observat. Depresia s-a cocoţat pe podiumurile de fashion de la Milano, Paris şi Dorohoi şi refuză să se mai dea jos de-acolo. Au alergat-o cu mătura, au udat-o cu furtunul, i-au dat cu fum de ardei iute în ochi şi i-au ţiuit cu vuvuzele-n urechi. Zadarnic. Nu vrea să coboare, vrea să rămână în trend, indiferent de schimbarea anotimpurilor. Aşa se face că, de la creatorul britanic Alexander McQueen, care s-a şi sinucis acum câteva luni, până la Ţaţa Floarea din Cocârlatele de Sus (sau de Jos, nu contează), toată lumea se simte obligată să-şi caute motive de nefericire şi chiar să bage câte-o depresie, măcar o dată la câteva luni, dacă nu perpetuă. Ţaţa Floarea, de pildă, e bine-mersi. La 70 de ani ai ei e încă vivace, aleargă pe uliţe împreună cu celelalte ţaţe, şi toacă din vorbe tot satul. În afară că o mai supără, din când în când, reumatismul şi că are perioade în care face pipi des, din cauza rinichilor, e sănătoasă tun.
Bărba-su, moş Vasilică, se ţine şi el bine, doar că e cam surd. Copiii sunt la casele lor, realizaţi, şi au, la rândul lor, copii, care învaţă binişor şi nu s-au apucat încă de fumat, de băut sau de alte prostii. Cum ar veni, Ţaţa Floarea are numai motive de fericire. Mai mult pur şi simplu n-ar avea ce să-i ceară lui Dumnezeu. Ce face ea însă, în loc să se bucure de cât mai are de trăit liniştită, până la eventualele viitoare inundaţii din comună sau până la vreo tăiere de pensii, combinată cu un impozit dureros pe curcile din bătătură? Suferă şi plânge ca proasta (în timpul în care nu bârfeşte cu celelalte ţaţe) din două motive: 1. i-a murit, acum jumate de an, o purcea şi 2. aia mică a lui fiu-său vrea să dea la ASE, în loc să dea la Medicină, cum i-ar plăcea lui mă-sa-mare.
În timpul ăsta, aia mică de vrea să dea la ASE, în loc să dea la Medicină, suferă şi ea. O dată pentru că i-a spălat maică-sa fusta preferată împreună cu un prosop de bucătărie roşu şi i-a distrus-o, apoi pentru că tocmai l-a descoperit pe Cioran şi viaţa a-nceput să i se pară un rahat cu moţ. A invitat-o chiar pe mătuşă-sa (fata cea mică a ţaţei Floarea, de care e mai apropiată ca vârstă) la un ceai în oraş, să-i povestească că o cam bate gândul sinuciderii. Mătuşa a liniştit-o, i-a explicat că toţi adolescenţii trec prin momente dintr-astea, că viaţa e frumoasă şi merită trăită. Apoi, în drum spre casă a plâns. Mătuşa, nu fata. A plâns pentru că şi-a amintit cât de nefericită e ea însăşi. Are 32 de ani, o carieră de succes în Public Relations şi un iubit pe care tocmai l-a părăsit (până săptămâna viitoare, când îl va ierta), pentru că nu duce gunoiul şi se sustrage sistematic de la treburile casnice. De ce e, totuşi, nefericită, în condiţiile astea? Pentru că şi-ar fi dorit un bărbat mai responsabil, pentru că-şi doreşte copii, dar îi e teamă să se apuce să-i facă (vremuri turbulente, carieră solicitantă etc.), şi pentru că, deşi şi l-ar fi dorit drept, are părul ondulat. Şi sânii prea mici, plus doi dinţi cam încălecaţi.
Am exagerat, desigur, am îngroşat şi am caricaturizat, dar trebuie să recunoaştem cu toţii că lucrurile stau cam aşa: omul contemporan adoră să fie nefericit. Adoră ca, în loc să fie bucuros, vesel şi destins şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru lucrurile bune pe care le are, să strâmbe din nas, să se înnegureze şi să-şi tortureze singur creierii, pentru alea pe care nu le are. Sau le are, dar nu sunt chiar cum şi-ar fi dorit el să fie. Adoră să-şi cultive traumele din copilărie, spaimele, neîncrederile, frustrările şi fricile, în loc să se ia la trântă cu ele şi, în câţiva ani de efort conştient şi constant, să şi le vindece. E trendy să fii deprimat, e păşunist, kitsch, previzibil şi totalmente uncool să fii fericit.
Ştiu c-o să sune ca din cărţile de self-help sau ca un extras dintr-o discuţie de la frizer, dar pe bune că, de cele mai multe ori, depinde doar de noi dacă suntem sau nu fericiţi. Detest cărţile de genul ăla şi n-am reuşit vreodată să duc la capăt vreuna (preferând să aflu, să înţeleg şi să învăţ pe pielea mea marile mici adevăruri de frizer ale vieţii), dar pe bune că multe dintre ele (alea care nu sunt completamente idioate, desigur) au dreptate. De foarte multe ori, fericirea se află la distanţa de doar şapte paşi, cu sau fără profesor. Depinde doar de tine dacă faci paşii ăia către ea sau preferi să rămâi unde eşti, cu spatele, rozând un colţ al batistei şi repetându-ţi la infinit că viaţa e o mizerie şi un chin.
Eu am trăit ambele variante, aşa că pot să zic, în gura mare şi cu mâna pe inimă: e atât de mişto să fii fericit, încât ăia care aleg să trăiască o viaţă neînţeleşi, nefericiţi, întunecaţi pe dinăuntru, dar cool, nu sunt decât nişte fraieri.